Simţi că te pierzi într-o mare făr’ de valuri de nervi şi sânge, într-o barcă făr’ catarge. Pluteşti în derivă absentat, printre obscenitaţi violent muzicalizat. Scandalizat, zbieri. Dar degeaba, căci nu reuşeşti a scoate niciun jalnic sunet, glasu-ţi ţi-e desuet, uitat într-un perfid cvartet.

Mi-e şi teamă să privesc, nu ştiu la ce să m-aştept. Te cred ¿ Da, şi nu prea. Te ascunzi, dar nu ştii prea bine cum, căci toată lumea râde şi te bagă undeva. Foarte puţini te ştiu aşa cum eşti tu de fapt, apt de multe, dar mascat şi blazat.. E trist şi-mi pare rău de-al tău amar tangou. Te consolez şi te spăl cu-nc-un ieftin de-ale studentului argou. Matoli ne facem iară, să uităm de înc-o seară, să zâmbim, să murim a mia oară. Să stăm afară, întinşi ca viermii pe şosea, să râdem iar, să visăm sub geană de colorată stea. Am vrea doar să nu mai existăm. Dar am fost, suntem şi .. vom fi. Aceeaşi ? N-ai de unde să ştii. Prea multe capricii, nu-nţelegi, n-ai de unde s-alegi. Doar negi că nu s-a-ntâmplat şi că totu-i în continuare bine, dar ştii că e doar un cerc vicios de abisale suspine, venine vărsate-n gâtejurile divine.

Puţine-s momentele-n care chiar te simţi normal, neexpulzat într-un mod patetic şi anal. Imbeciloidele feste pe care ţi le joaca globii oculari te scot din minţi, şi simţi c-o iei razna. Vedeniile nu apar ele doar aşa, şi auzeniile aşijderea.. Ţi-e teamă să priveşti acum în tenebru, ţi-e clar că nu-i nimic integru. Negru, negru, negru. Umbre ce neîncetat bântuie mizera-ţi existenţă şi aşteaptă la colţ să faci o altă scumpă inadvertenţă concupiscent dansează, te zgârie, te bagă-n sperieţi, te rătăcesc prin sinuosul labirint al nebunului, al jegului paranoic. Ţi-e teamă să te mai întorci în pat, să mai dormi vreodată. Nu vrei să cazi iar în a visului plasă, să cobori şi să nu te mai întorci decât zbierând. Pastilele care se presupun că trebuiau să te facă bine, te aruncă-ntr-un vertij făr’ de albine, însă cu-nţepături canine. Astfel, nu mai eşti tu, devii paranoicul infect pe care-n zeflemea-l lua toată lumea, dar nimeni nu ştia prin ce trecea. Ţi-a sosit rândul, calic.

Înc-un fin limbric, înc-un litru de cafea, alte bolnave cearcăne, alte umbre pe saltea.. Şi pân’ la urmă n-ai încotro şi tre’ să priveşti, dar continui să negi că-i neverosimil. Dar eşti obligat să clipeşti şi te-nceci în abominabil. Nu mai ai oxigen, renunţi, te predai, mai stai..