Şoarecele odihneşte acum pe pieptu-mi fierbinte. stăm amândoi cufundaţi în tenebrul surd al dulcii nopţi. Doi şoareci: unul de singurătate şi unul de biţi. Flash-urile nu-mi dau pace de câteva luni încoace. Nu mă deranjează deosebit de mult, îmi fac doar viaţa puţin mai picantă şi mă fac să mă-ntreb adesea dacă sunt în pragul nebuniei sau nu. oricum..

şi acum vă vom prezenta o scena cu totul şi cu totul deosebită ! O senzaţie malnutrită ce-mbrobodeşte-o persoan-obidită.

- Înainte, marş !

Ascultam cu urechea lipită de pământul greu şi umed tropotele celor ce veneau. Un zgomot surd, ataraxic, nicidecum pentru ceilalţi. Eu îmi aşteptam calm sfarşrea. Şi cântam, si cântam cât de tare puteam. Aveam o voce duioasă; în pofida viciilor mele, vocea mi se păstrase sănatoasă; nu ca acum, groasă.

Am învăţat de mic să nu spun ce-am pe suflet, să nu spun ce-mi macină măruntaiele şi-mi fierbe creierii, şi nu spuneam. îmi făceam griji că ceilalţi se vor îngrijora pentru mine şi nu doream deloc acest lucru, uram să stârnesc mila. Nici măcar să fiu iubit nu-mi placea. Mângâierile-mi displaceau. Nu spuneam ce-mi trecea prin gând decât arareori şi atunci sfârşeam prin a-mi face şi mai mult rău, deoarece ceilalţi se arătau intrigaţi si dezgustaţi, chiar, de ideile mele. Ce pot să spun.. Am fost o persoană destul de dură cu mine însumi, dar şi cu ceilalţi. Chiar şi acum, când boala mă mănâncă de viu prefer să tac, să zbier ermetic în mine, chiar dacă ştiu că, făcând asta, organele-mi pot suferi groaznic.

pierd nopţile, preferând s-ascult liniştea nopţii, să văd stafiile, să fiu doar eu. poţi atinge exaltarea doar ajungându-te să te cunoşti foarte bine. chiar dacă ştii că eşti o persoană acerbă, abjectă sau orişicum. eu nu-s nicicum, eu sunt eu.