Torturo-palnie.

Muzica mă-ngroap-adânc într-o pâlnie de gând, punându-i şi capac, lăsându-mă sa-mi înfrunt intrepid claustrofobia-n intumericul zgomotos. Mă-nec amar în superfluele cuvinte, când un ‘multumesc’ îţi trimit doar săgetându-te cu perversa-mi privire,i ar c-un zâmbet te trag pe sfoară, atrăgând-te-n aşa-zisa-mi umilă capcană de om perfid, sătul până peste căpăţână de de aroganţa ta, de adulaţia-ţi pe care-o tragi pe nas precum cocaina pură. Ş-aşa,precum un faimos prestidigitator, te-atrag în cufărul ce urmeaz-a fi tăiat în două, cu tine-năuntru. Dar de această dată, nu vei supravieţui, precum vezi la tv. În chinuri de om prost şi gură-spartă vei muri.

Spaţiul strâmt îmi hrăneşte inexorabil aleanul, transpiraţia-ncepand să danseze prin porii-mi înăbuşiţi de căldură emanata de fantasmele care atroce-mi joacă feste. Prima picătură de transpiraţie adolescentină se prelinge fără graba pe fruntea-mi încreţita, gâdilându-mi pielea de om excentric şi cu vise-nalte.  Şi degeaba râzi, tu consideri că nu-i normal. Ba-i perfect normal. Dacă ceva n-ai mai văzut,minunează-te, că oricum român sadea fiind, vei comenta, nu mă vei lăsa. Dar m-amuzi şi mă bucur tare, măcar mai zâmbesc şi eu. Încerc să fiu ceea ce vreau să fiu , ci nu ceea ce-mi impuneţi să fiu. Acel ‘model’ de om civilizat, c-un comportament de român adecvat şi-mbracaminte.. la fel .Nu . Ritmul de tobe sincopat 4/4 mă poartă spre-naltele şi ezotericele-mi gânduri încarcerate, dezvăluindu-mi ceea ce de mult ascund.

Dezamagindiferent.

Indiferenţa ta-mi gâdil-ascunsele-ntrebari. E greu s-ajng la un consens cu celălalt subversiv eu. Totul e-ntr-o vertiginoase schimbare. Nimic nu mai e la fel. Zâmbete pe livide feţe pictate fals, sinceritatea a făcut deja loc multor eschivări. Mi se pare totul oniric şi prea repede. Atitudinea aplomba pare că domină, cel pe care-l consideram prieten, şi la care încă mai ţin mult, se pare că acolit i-a devenit, cu blazare-narmandu-se şi silenţios răzvrătindu-se-mpotriva prostimii ăsteia..din Ro, de care nu mai scăpam, se pare. Nu afirm că-s cine ştie ce-nvatat, da’ nici complet anagramat nu-s. Ritmul de 4/4 cu bass-off beat răsuna sălbatic în căştile ce-mi oferă şansa temporară de evadare din cuşca prolix vorbitoare.

Pe zi ce trece, aflu tot mai multe despre aşa-zisele persoane dragi, devenind brusc scandalizat. Dezamăgirea trece pragul prăfuit, ascultând acum breakbeat, propulsându-mi gândul ezoteric undeva departe, undeva sus. Am ajuns la level 100, acolo unde mirarea nu-şi are rostul, nu mai e. Devii un trivial imun la toate. Mult prea banal e totul, mult prea trist, mult prea repede.

Au disparut,dispar.

I’m takin’ my own direction. Evitând persoane, ignorând sentimente.Măcar de data asta sunt sigur de ceva, ştiu ce simt, ştiu că te admir. Păcat că nu-mi eşti frate! Am crezut c-am încetat de mult s-accept înţepătura dezamăgirii, dar uite din nou şi-a lăsat aplombic urma. Un amalgam de sentimente, de fiori bizari şi de temerare gânduri, inavuabile unele, ce-mi înceţoşează mintea şi mă face să plutesc printre imuabilele miliarde de particule de praf, prin zadarnicul fum de ţigară de la fumătoarea şcolii..acel fum pe care-ncerc a-l evita, dar înconjurat de aprigi fumători, nu prea. Privind în gol, privind prin tine. Acel tu, cu-aceeaşi deosebită privire, minunată gândire, acel tu insurect!

– Te-ai schimbat. Nu mai eşti ca la-nceput. Ştii, ca-nainte.

Ca la-nceputul cui, frate? Nu mă cunoşti, no one does, really. Nu mă las descoperit.

Nu tre’ să fiu acelaşi tot timpul, nu-mi place să stagnez, sunt diferit, o ştiu şi-mi place. E vremea ta acum de-a fi-nvăluit plenar de mizantropie, blazare. I’ve been there, I’ve felt that. Înţeleg. Te înţeleg. O lume plină de adulatori, fiecare pentru sine. O ţara împânzită de anagramaţi, incultură, da. Ţi se citeşte şi ţie dezamăgirea şi blazarea-n acvilină privire..

Da, cred şi eu că m-am schimbat. Mi-am contruit în juru-mi un zid de roşii cărămizi, mult prea înalt pentru a putea zări tu grădină de dincolo de el. Şi de ce asta? Deoarece prea multă lume a privit vegetaţia grădinii-mi interioare, otrăvind-o cu pesimismu-i, cu dispariţia lor din substanţele hrănitoare pentru fertilu-i pământ, cică, şi cu impasibilitatea-i-a lumii, da; fructele se stafidisera. Pân-am deschis complet ochii şi m-am cutremurat la gândurile biciuite de dubla austeritate specifică-mi.

Iar acum totu-i bine, fructele au un colorit minunat natural, florile-mprăstie ameţitoarea mireasmă. [să lăsăm un pic vrăjeala.]

Şi deoarece persoanele la care am ţinut cu-adevărat, deci de care m-am ataşat, au dispărut/distanţat complet din sinuoasa-mi viaţă ,m-au făcut s-adopt o defensivă atitudine, şi mai distantă. Evit să stau cu tine mult, să te cunosc mai bine ,c-o să dispari şi tu şi o să iau totul din nou de la zero. Un nou început mereu. Şi iar,şi iar,şi nu.

[Dar! Încă mai cred în tine şi sper să-ţi fie mai bine. Asta-i lumea-n care trăim, tre’ s-o luăm ca atare. Nu-ţi voi spune probabil nimic, rămân laconic, năzdravanule!]

Indiferenţa doare. Vrei să pari tare şi chiar reuşeşti, dar în sinea-ţi ştii ce-i mai bine pentru tine .Dar oricum, nu contează pentru tine, că dacă altuia nu-i place, ţie poate nu-ţi face. Dar tu invers, nu-i dai pace!

Aştept să fie bine, te admir şi cred în tine!