Cu un dor nebun şi durere-n interiorul cuştii-mi, ma-ndepărtez vertiginos ca sepia, lăsând in urma-mi cerneală de cuvinte nerostite. Plec alergând. Mă-ndepărtez de mângaierile din jur, imi displace. Pierdut in egoismul cotidian al vietii-mi, incerc a găsi răspunsuri; reuşesc doar a-mi imagina ce se va-ntâmpla şi nu-mi place deloc. Şi..şi nu-s bine. I’m not okay on the inside. Cu greu mai pot ascunde tulburarea-mi interioară ce mă bântuie-n fiece moment. Mă trădează tremurul, bâlbâiala, deci incoerenţa exprimării, roşeaţa, transpiraţia.

Iţi iubesc existenţa, prietene.

Şi mă scald in apele reci ale durerii anticipate, decojindu-mi camuflajul ineluctabil, căci suferind vreau de fapt să m-ascund, dar nu se-ntamplă. Oftez greu, gândindu-mă cu jind la momentele plăcute si-ncercând a mă păcăli că vreau a mă resemna. Dar nu admit aşa ceva. Ce-i adevarat tre’ trăit pan’ la sânge, mai ales o asemenea prietenie. Nu-mi pot imagina decat zâmbetele lentorice şi triviale care mă vor poseda pe marea lui Poseidon, provocate de lipsa mângaierii frăţeşti a privirii-ţi acviline de ciocolată semitopită.

Dragă tu, tu acela care-ncerci a-ţi ascunde imberbia prin rebele fire bărbăteşti, acestea amplificându-ţi puţintel maturitatea fizică. Oh, m-a mai durut si zâmbind in alte-mprejurări, ma va durea pur si simplu stând, legat voi fi de inexorabila stare de neputinţă, incapabilitatea ma va fi inebunit complet.

Şi uite c-o spinoasă speranţă-şi săpase inebranlabil un şant incomensurabil in adancul excentricităţii si plaselor de egoism nud. Marea-mi interioară dă p’afară de bucurie, prin tsunami răzvrătindu-se. Inima-mi făţarnic inexpugnabilă abdică. Asta vreau, să ies din cochilie, dar o singură dată. Apoi să recuceresc cetatea blazării, respingând idei, oameni.