*

Secundă după secundă, minut după minut, oră după oră, zile după zile, săptămâni după săptămâni şi algoritmul se repetă. Pierdut într-un astfel de subprogram ce nu rulează, nimic nu pare că mă salvează. Gândurile-mi bombastice, neîntâlnind condiţia corectă, se pierd în neant. Ambiguitatea situaţiilor în care înot şi nehotărârea de a lua o decizie mă face şi mai pansiv. Spun ce gândesc, greşesc, uimesc. Nu  privesc în urma-mi, înfruntându-mi demonii.

Mefienţa nu-mi dă pace, neîncrederea-mi dă putere, mă fereşte de durere. Mă-ntreb mereu care-i trenul meu, care mi-e direcţia şi ora care mi-e. Când să vin şi când să plec, ca să plec şi ca să vin. Vin, dar doar pentru că vreau să plec şi plec pentru că tare vreau să rămân.

M-agăţ uşor de pânze de paianjen, paianjenul e acolitul meu. Te atrag în cursă, mă joc cu tine apoi  te părăsesc inert. Inert, stă sentimentul pe covorul de cuţite.

*

Totu-n jurul tău prinde forme, culorile te prind într-un vertij făr’ de greaţă. Te schimbi. Totul se schimbă. Ninic nu rămâne la fel. Durerea de cap de la mahmureală e un ieftin pretext să nu te gândeşti la problemele existenţiale ce roiesc într-un mod imbeciloid în jurul căpăţânii tale. Literele concupiscent dansează, invitându-te din privirile pline de pasiune la zbuciumul nocturn, ilegal şi nesfârşit.

Priveşti pansiv în vidul existenţei, în nimic, întrebându-te de ce nu se sfârşeşte, de ce nu te poţi înfrâna, de se nu poţi suprima. Şi-ncepi să crezi că tu nu meriţi fericire, că nu-i meriţi pe cei la care ţii, că n-o s-ai parte şi tu de lucruri bune-n viaţa. Că ţi-e menit-o viaţă de calvar. Şi te-ai abrutizat, te-ai lepădat de vechiul tu, devenind un animal. Unul sălbatic ce nu se poate controla.