Hoinar

Am fost mereu un suflet hoinar.
Multe lucruri mi-au lăsat, totuşi, un gust amar.
Deseori mă-ntrebai de ce, cum şi când.
Să-ţi fi răspuns n-aveam habar..
Am fost mereu un suflet hoinar.

Am încălecat pe poteci necunoscute, poate chiar pierdute.
Şi pot să spun c-acum mi-e puţintel teamă.
Poate că mi-e teamă că n-ai să mă mai bagi în seamă,
sau poate c-am să te pierd,
sau poate doar din cauza faptului că mă panichez atunci când nu ştiu ce să fac.
Ş-atunci, tac.
Şi prin scris mă descarc,
mă relaxez plimbându-mă prin parc,
în timp ce fumez pansiv şi lent.
Mă desfăt cu ritm de muzică violent,
în timp ce privesc oamenii, atent.
Mă relaxez cu tine, mă iubesc[ şi pe mine]
mai mult, atunci când eşti lângă mine.
Am trecut domol şi făr’ să-mi dau seama,
de la o extremă la alta.
Mă mir cum de-am reuşit.
Eu, cel de necontenit, de nepotolit..
Frumos sentiment este cel care s-a aşternut,
precum omătul, lin, fin.
Mi-e teamă şi să nu mă fi-ndrăgostit doar de iluzia de-a iubi,
de-a da şi de-a primi.
Vreau să rămâi, să stai, să vii, să nu pleci..
Doar ştii.
Înc-o sărutare-nainte de plecare.
Şi-ncă una, şi-ncă una.
În tine zace atâta candoare, ardoare.
De ce te plac atât de mult, de ce m-ai înebunit, oare ?