Fiind un reprezentant al ineditului, al diferitului neacceptat de majoritatea societății, am pășit pe cărări intempestive, uneori, prăfuite, neglijate, dureroase. Respins al omenirii, bufonul oamenilor, fiind doar o reflecție ignorată, respinsă cu violență, a unor părți din energia/sufletul lor, m-am simțit multă vreme doar un foarte trist obidit. Neînțelesul rănit de egoismul lor, intrat precoce în depresii, am alergat pe plaiurile proprii-mi lumi, de visare, adevăr și bucurie. Doar după ce , autoblamându-mă, -învățat de mic că tot ce fac este greșit și considerându-mă neacceptat-m-am aruncat într-un abis imund, insuportabil de pustiu, cu gânduri de cuțit. Răutatea și egoismul de pretutindeni ne face ori să devenim unul și același tip dezgustător uman, ori tipul temător, dar dornic de întremare, de negativitățile distrugătoare de spirit. Fuga de lecție nu e sănătoasă, ci reprezintă doar liniștea de dinaintea furtunii vieții-ți. Este fariseicul dulce gust al fructului, până se concretizează și devine extrem de putred și necruțător. Așa, furtuna va lovi de fiecare dată mai puternic, până ce egoul este diminuat de energia divinului existent în fiecare și suntem luminați într-o oarecare ăsură în privința mesajului și a lecției. Iar în funcție de aceasta, pe construim bazele, scheletul viitorului nostru.
Prin multe omul trebuie să treacă și să-nfrunte pentru a descoperi rostul și plăcerile vieții. Problema majoră, de la-nceputurile omenirii existentă, este că singuri ne complicăm drumurile, datorită egoului care-ncețoșează, astupă adevărata voce, ghidându-ne orbește aproape toată viața. Orgoliul duce la pieirea sufletului, ucigându-l cu pretenții, dorințe, pretenții, răul pricinuit aproapelui, pentru ca, la sfârșit, să arunce vina suferinței și necazurilor pe oricine/orice altceva/cineva, decât să-și recunoască greșelile, să-și accepte condiția și să evolueze spiritual, fizic și mental. Aș numi-o sinuciderea masei prin ignoranță, poate. Sau prostie crasă. Dar de acolo vin și eu, din incapacitatea, refuzul asumării responsabilității sexului, vârstei, condiției traumatizante în care am crescut. Cel mai dificil examen al fiecăruia este acela de a reuși să fie sinceri cu Sinele, să accepte greutățile care pricinuiază suferință ca pe cele mai utile lecții.. Odată făcut cel mai mic pas spre schimbare, spre creșterea, ori vindecare sufletului întinat de tot ce n-ar trebui să fie, omul simte o majoră diferență. Universul ne va trimite câte lecții e nevoie, de fiecare dată tot mai dificile, pentru a de înțelege și depăși. Minunat, sublim este momentul elibărării de suferință. Înțelegând-o și acceptând-o, evoluăm spre un nivel mai înalt, vindecându-ne spiritul, închizând rana. Încă susțin cu ardoare că durerea nu este decât un indicator ultim a ceva care este greșit în viața oricăruia. Suferind, sufletul, în loc să fie colorat, energic, plin de iubire, este înegrit, lipsit de vitalitate, copleșit, acoperit de umbre. Energia dinlăuntrul nostru ne ghidează spre ceea ce are nevoie sufletul. Dar, intersectată cu mintea și cu valori omenești total inutile, rămâne blocată, semnalizăndu-ne cu stări de angoasă, de neliniște, de neplăcut. Ignorându-le, nu ajungem nicăieri altundeva decât în lăcașul durerii.
June 24, 2014
mescaline
Mescaline's Blog 