O mică paranteză

I just want to scream out my rotten lungs.

Privesc în tăcere,
absentat,
pierdut în spaţiu,
pansiv.

Mă simt sleit de putere,
nu mai am în ce crede.
Pierdut în tenebru.

halbă, bulă, fum, cianură.
drog, tremor, bani, ani.
black metal, pustiu, speranţă, viciu.

Pedofil şi bisexual,
afumat şi deloc banal.

Pix cu pastă neagră, albastră,
posedat doar de-o privire nefastă, abstractă.

Totu-i relativ, viaţa-i complexă. Tot ce mai pot face e să pun totu-ntr-o anost-anexă.
Insulte şi priviri ameninţătoare. M-am obişnuit, nu mai doare.

Plictisul mă-nconjoară, mă simt dat de dinafară,
dar , de fapt, eu îi exclud
deoarece nu mai vreau să-i aud.

Hate to feel

[ Didn’t you see me fall, / Unless it’s not really happening at all. ]

Estropierea sufletului cu pumnale rocamboleşti mă fac să m-afund tot mai mult cu obnubilata-mi privire în sfredelii săi.

Încetează a-mi mai bântui nopţile, de a mai folosi acel mizer joc de vorbe ieftine.

M-ai secătuit în aceste câteva luni, m-am pierdut în neant, m-am bulversat. Eşti un factice care un ştie ce vrea, ce se pierde-n incuria zilei de ieri, de azi, de mâine.

Mi-am pierdut apetitul datorită stilului nou de viaţă pe care l-am adoptat cu aplomb, am căutat noul şi am găsit intempestivul vechi. Replici dure, ireverenţioase adoptăm doar pentru a ne masca-n histrioni ?

Situaţiile care m-au dat şi mai tare peste cap m-aruncă-ntr-o mare de-ntrebări. N-am raspunsuri. Sau nu vreau să am.

Mă macină, vă doare.. Îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta decât cu impasibilitatea-mi specifică, privirea-mi tăioasă, plină de abhoră şi furie.

Am obosit.

[ Astăzi nu vreau rime. ]

1

Ţigară după ţigară,
ţipăt după ţipăt,
lung-aşteptare-n gară,
lupt jalnic, cum pot.

Aburi de alcool
ce te fac zilnic matol
şi-ţi amplifică paranoia.

Ritmul de 4/4 cu bas-off beat
mă duce-ntr-o lume violentă,
obscură, absentă.

Tot ce mai am de făcut este s-nalizez
abjectul comportament al celui de lângă mine.
Fariseicul, impasibilul şi egoistul
se perindă-n juru-ţi
chiar şi atunci când îţi vine-a spune doar “futu-ţi..”.

Ochii roşii şi tumefiaţi
îţi trădează beţia de asear’
şi-ncerci să-ţi aminteşti, stupefiat,
care erau gaborii adevăraţi..

Biţi, litere şi sticle goale,
feţe şi expresii banale,
te fac să-ţi doreşti
să golăneşti, să-ndrăzneşti şi să nu mai iubeşti.

Uneori îmi doresc să nu mai fie nevoie
să port ochelari,
deoarece atunci văd cum trebuie
austera realitate, de tâlhari.

În aşteptare

Aştept.

Te aştept.

Vă aştept.

Aştept acum să fie luminată calea-mi spre un alt drum,

făr’ de zbucium.

Astept să-mi spui ceva, acel ceva.

Aştept să vii, să-mi dai emoţii.

Aştept noaptea, frigul

ninsoarea, gerul.

Aştept clipa de plăcere, haosul.

Aştept tenebrul, tremorul,

culorile şi visul.

Aştept să trec în nefiinţă,

să plutesc deasupra voastră,

să vă necăjesc.

Aştept momentul propice

pentru a da lovituri de bice !

Aştept să scap de tine,

să-mi fie mai bine.

Aştept personalităţi abjecte,

defecte, infecte.

Aştept să-mi satisfac nevoile;

nu pot dormi, iar număr oile..

Aştept momentul de despărţire,

amintirile.

Aştept ale tale suspine.

Aştept demonul, tristeţea,

plăcerea ş-absenţa.

Scurt

Îmi privesc atent corpul inert, ce stă întins pe cimentul rece, lipsit de căldură, expresie a feţei dură. Mă uit la cei din juru-mi, la cei nedumeriţi. Nu-mi pasă de ei, aşa că păşesc mărunt, cu specifica-mi lentoare, mă-ndrept spre depărtare uitându-mă la feerica zare. Las în urma-mi lacrimi amare.

Nu privesc înapoi. Nicio urmă de regret.Am în mână doar o carte, vechiul şi eternu-mi taciturn prieten. Acea carte pe care o recitesc la nesfârşit, acel prieten aparte. Doar viaţa ne desparte..

– Mai e mult până departe ?

Nostalgie

Îmi lipseşti.

Mi-e dor de-al tău zâmbet,
de-ai tăi pantaloni,
de-al tău păr,
de-ale tale reci mâini.

Ochi căprui, rocker nebun,
în ale noastre zilei ajun
ai devenit un căpcăun..

Îmi displace aversiunea dintre noi,
care-i doar de suprafaţă.
Îmi plac furtivele priviri
şi ritosurile de apoi,  ca de altădată..

Viaţă dublă

Viaţă dublă, chinuitoare,
scăldată-n aburi de fariseică pudoare.
Orele se scurg, fără lentoare
Şi mă-ntreb: mai rezist, oare ?

Secrete şi minciuni,
drumuri împresurate cu misiuni
pe care nu le mai îndeplinesc,
pe care oricum le greşesc.

Scârbă, aversiune,
nicio ascensiune.
Simt că stau pe loc,
parcă nu mai existăm deloc.

Numai cifre şi programe
pe care nu le mai înţeleg.
Doar nişte sinuoase integrame
pe care doar cu cărţile le dreg.

Doar literele m-alină,
vântul iar mă-nclină.
Frunzele acum suspină
mut.

Vederea nu-mi e limpede
şi regret, căci prin lentile
observ mai bine virmuiala
celor din jur, deşi totu’-i obscur..

Fiece zi ce trece
e o altă scenetă rece,
deasă de replici dure
şi de palme semipure.

Păcate, perversiuni,
obligaţii şi pasiuni-
Mă distrug şi mă deprimă.
Doar alcolul, cărţile, muzica şi nicotina
mă fac să simt pasiunea, să reprim acţiunea.

Off/on

demascat. am aflat din sidefie-ntâmplare ceea ce ai pus la cale.
Am aflat, că gândurile-ţi nu erau, de fapt, ale tale, ci-mprumutate cu aviditate dintr-o carte cu file nu prea colorate.
Mascate-s toate, acoperite c-un văl de pânză imundă, pătată cu speranţă crudă. Speranţa de-a-nvinge, de-a fi pe primul loc, de-a mistifica, de-a fi legat de propriul joc.
Nu-i loc destul, forţa centrifugă într-un vertij ne-aruncă, făcându-ne a ne-ntreba, echivoc şi aiurea, cine suntem, ce şi când. În curând ne vom metamorfoza, dacă n-am şi făcut-o deja, transferându-ne existenţa-n areal, în al altui timp canal, penetrând anal şi anevoie, totodată frenetic şi estetic, gaura neagră a eropatiei, a zbuciumului nevrotic, a supliciului exotic.
Ridicând miniobeliscul sfidării apoteotic, ne apărăm într-un fel, sau pur şi simplu ne salutăm. Urlăm de refuz şi verbal abuz atât de tare încât nu ne-aude mai nimeni. Pretutindeni vedem trupuri încet mergătoare cu atitudini cabotine, nu mai ştim cui aparţin ale noastre suflări, suspine. Cine deţine controlul, când anarhia e extatic trasă pe nas, pe loc bătând acelaşi, dar acelaşi static pas ? C-un policrom de fum compas desenezi perfecte cercuri, consolându-te astfel doar cu precizia formei. Ce e forma ?

Încercăm a ieşi din tipare, încălcând norma de normalitate, înţepându-ne cu exactitate, ca pe 4/4 cu bass-off beat, cu ace de absconsitate. E greu să fim noi înşine. De ce ? De ce ne ferim mereu să nu mistificăm, de ce ne e teamă de-a lumii cariată gură ? Sunt judecat, o ştiu, dar sunt aşa cum sunt, un infect zâmbăreţ cu caracter abject, un monstruleţ ce nu se lasă iubit, considerându-se mult prea nedemn pentru fiinţa iubită, rănindu-se imprecis, decis să nu renunţe la surâs pentru un complex ce-ncă n-a apus. Mut şi pentru sine, de multe ori, îşi găseşte alinarea dansând violent cu literele apăsate, şterse, ale cărţilor demult dezvelite de insolit, ele-s de nelipsit.
Malefic-a devenit fiinţa bipedă când vine vorba de un caracter necunoscut, de necaz, rănind cu gloata şi aruncând cu boabe de insulte, fiinţ-aceasta nemaigândindu-se la probabila rădăcină roas-a celui obidit.

E trist cum lucrurile se deplasează-n lentoarea cotidianului, evitând, parcă, notele dulci ale pianului..

Bulversat.

Pierdut în propriile-mi gânduri,

Adâncit în ale tristeţii rânduri..

Am fost impasibil aruncat într-un borcan

De praf.

Mă mai ridică doar un epitaf..

Anarhia m-a-nvăluit de mic copil,

Dezvoltând un comportament maşinal, debil-abil.

Astfel doar am suferit,

N-am făcut nimic diferit de esenţă,

Doar gândind mereu,

Pierdut cu privirea-ntr-o funest-absenţă.

Pretind prea multe de la cei ce mă-nconjoară,

Sau nu văd din cauza ochelarilor

Cu dioptrii de egoism şi rame roşii de panism ?

Tot ce spun e-nvăluit în perversiuni şi fum.

Poate fi ambiguu, poate fi exiguu.

Laconismu-mi specific te face să te-ntrebi

Ce vreau să-ţi spun de fapt ?

Gândeşte, gândeşte…

Ia priveşte şi ţesutul compact !

Suspin.

Îi otrăvesc cu propriu-mi venin

Pe toţi cei care-ncearcă a-mi arunca o vorbă de alin.

Un chin în care mă scald apatic,

Hrănindu-mi viciile extatic.

Pierdut în propriile-mi gânduri,

Adâncit în ale tristeţii rânduri..

Uşa.

Simţi că te pierzi într-o mare făr’ de valuri de nervi şi sânge, într-o barcă făr’ catarge. Pluteşti în derivă absentat, printre obscenitaţi violent muzicalizat. Scandalizat, zbieri. Dar degeaba, căci nu reuşeşti a scoate niciun jalnic sunet, glasu-ţi ţi-e desuet, uitat într-un perfid cvartet.

Mi-e şi teamă să privesc, nu ştiu la ce să m-aştept. Te cred ¿ Da, şi nu prea. Te ascunzi, dar nu ştii prea bine cum, căci toată lumea râde şi te bagă undeva. Foarte puţini te ştiu aşa cum eşti tu de fapt, apt de multe, dar mascat şi blazat.. E trist şi-mi pare rău de-al tău amar tangou. Te consolez şi te spăl cu-nc-un ieftin de-ale studentului argou. Matoli ne facem iară, să uităm de înc-o seară, să zâmbim, să murim a mia oară. Să stăm afară, întinşi ca viermii pe şosea, să râdem iar, să visăm sub geană de colorată stea. Am vrea doar să nu mai existăm. Dar am fost, suntem şi .. vom fi. Aceeaşi ? N-ai de unde să ştii. Prea multe capricii, nu-nţelegi, n-ai de unde s-alegi. Doar negi că nu s-a-ntâmplat şi că totu-i în continuare bine, dar ştii că e doar un cerc vicios de abisale suspine, venine vărsate-n gâtejurile divine.

Puţine-s momentele-n care chiar te simţi normal, neexpulzat într-un mod patetic şi anal. Imbeciloidele feste pe care ţi le joaca globii oculari te scot din minţi, şi simţi c-o iei razna. Vedeniile nu apar ele doar aşa, şi auzeniile aşijderea.. Ţi-e teamă să priveşti acum în tenebru, ţi-e clar că nu-i nimic integru. Negru, negru, negru. Umbre ce neîncetat bântuie mizera-ţi existenţă şi aşteaptă la colţ să faci o altă scumpă inadvertenţă concupiscent dansează, te zgârie, te bagă-n sperieţi, te rătăcesc prin sinuosul labirint al nebunului, al jegului paranoic. Ţi-e teamă să te mai întorci în pat, să mai dormi vreodată. Nu vrei să cazi iar în a visului plasă, să cobori şi să nu te mai întorci decât zbierând. Pastilele care se presupun că trebuiau să te facă bine, te aruncă-ntr-un vertij făr’ de albine, însă cu-nţepături canine. Astfel, nu mai eşti tu, devii paranoicul infect pe care-n zeflemea-l lua toată lumea, dar nimeni nu ştia prin ce trecea. Ţi-a sosit rândul, calic.

Înc-un fin limbric, înc-un litru de cafea, alte bolnave cearcăne, alte umbre pe saltea.. Şi pân’ la urmă n-ai încotro şi tre’ să priveşti, dar continui să negi că-i neverosimil. Dar eşti obligat să clipeşti şi te-nceci în abominabil. Nu mai ai oxigen, renunţi, te predai, mai stai..