Fum dupa fum..

E bizar cum fumul străpungerii-n piept dispare şi reapare, buimăcindu-mă.

Totul se-nvarte-n juru-mi acum c-o viteză mare, dându-mi o stare de greaţă, gândurile-mi umplându-se de elucubraţii inefabile pentru o persoană taciturnă ca excentricul de mine. Vorbe ce zboară total pe lângă urechile-mi incerceiate mă fac să mă pierd în mulţime, pierzând noţiunea timpului şi privind că un arierat în gol..

Fum după fum inspir adânc, nicio vină nu-mi asum. Nu regret,mă bucur impasibil, şi blazat mă-ndrept spre formele cu viaţă cu livide feţe, parându-mi-se onirice şi amintindu-mi de ce-a fost şi nu mai e. De fapt, iluzoriu totu’-a fost. Ataşare emoţională mult, mult prea mare şi superfluă, ce-a cauzat o lungă durere cu fum încercând a o anestezia. Superfluu, superfluu, superfluu.

Tălpile roşii de pe brăţara-mi parcă viaţă prind, prefăcându-mă de ceea ce simt că nu mă prind, şi urcă pe mine vertiginos, zdrobindu-mi acerb coastele, sufocandu-mă.

[Da] Mă sufoc fără siguranţa aburind geamul maşinii care parcă sardonic îmi zâmbeşte. La spital mi s-a cauterizat rana, tamponând-o apoi c-o soluţie înmiresmată, al cărei miros îmi străpunsese violent toţi porii, leşinând astfel şi lovindu-mi ţeasta de marginea mesei. M-am trezit cu ţeasta spartă, bandajată, totu’-n jur parându-mi-se irecognoscibil- nici tu, nici ea. -nimicul mare-. Contingenţa blând-a medicului îmi da fiorii reci până la extremităţi.
Şi aşa am omorât viermele din piept- cauterizare+amnezie temporară-, şi parcă nu-nceteaza dezamăgirea intempestivă a mă mai chinui, luptând astfel împotrivă societăţii c-o sabie de samurai, dar c-o armură cam subţire şi deci, vulnerabil totuşi fiind.

Movul acela perfid îmi bântuie visurile, ucigându-mă c-o bizară candoare.

Învăţătura de minte să-mi fie a mă mai încrede-n prietenii neunse cu alifie şi a mai avea, pur şi simplu, încredere-n cineva. Iar totul pan’-acum grăbind maturizarea [de la 7 pan’ la 17 ani,and countin’..], transformându-mă-ntr-un introvertit taciturn.

Şi-am încălecat pe-o nucă şi v-am spus că totu’-i pe ducă!..

Mă doare şi zâmbind.

Şi nu ştiu măcar de ce mă doare asa de tare. De ce? De ce-mi pasa asa de mult? De ce m-am ataşat atat de mult de tine, prietene? Doare,să ştii. Şi plec pentru că vreau sa rămân,da..

M-am săturat de banalitate, de reguli superflue, de caractere abjecte, triviale, de falsele aparenţe .De vicisitudine, pur şi simplu.

N-am, nu vreau, nu pot- te arde lumea cu ‘nu’-uri, lăsând urme. Comentarii vexatorii aruncate-n fata-ţi oarecum inadvertent, ce dor uneori prea tare, lăsând răni ce nu se mai inchid decat prin cauterizare şi deci, lăsând pe veci cicatrici.

Nu reuşesc să-nţeleg de ce ,ce şi cum. Nu ma miră prea mult, deoarece mă scald de cand mă stiu in apele incertitudinii.

Mă pierd printre sticle de alcool, comportându-mă rizibil uneori, impiedicându-mă-ntr-o temporara letargie şi oarecum.. fericire. Mă pierd in privirea-ţi acvilina, prietene, străbătându-mi fiori reci tot corpul.

Vreau să plec, dar nu prea. Nicicum nu-i ok .Cum să renunţ, nu ştiu; vreau? Nu..sau poate da. Nu  mi s-a mai intâmplat niciodata aşa ceva .Ţin la tine mai mult decat la prietenii de-o viaţa, frate.

Mă doare âambetul. Mă simt pierdut si solitar,c a-ntotdeauna. Niciodata prea aproape de cineva..

Mă-nvăluie ameteala nicotinei, deplasându-mă anevoios in starea de ebrietate adolescentină, şi uitand un pic de necazuri, evadând din cuiele impasibilitatii, durerii, şi plutind in anarhia omenirii perfide, dăruindu-ma fortuitului si aşteptând crizele-mi specifice de râs, care mă elibereaza din cuşca blazarii.

Animalul din mine urlă disperat, incercând să iasa, să loveasca. Sângele-mi clocoteste de nervi, faţa-mi se-nroşeşte, venele-mi se umflă, tremuratul se instalează şi limba-mi se-ncordează. Insultele-s pe cale de-a fi scoase afară, dar ştiind că voi pierde orice control asupra-mi daca lovesc animalic pe cineva, sparg/lovesc orice altceva, evitând astfel ştirbitatea, sângele vărsat şi ochii umflati+scandaluri de care I don’t give a fuckin’ shit.

[Şi ţin la tine ca la un prieten super bun,a nu se-nţelege altceva..]

Au disparut,dispar.

I’m takin’ my own direction. Evitând persoane, ignorând sentimente.Măcar de data asta sunt sigur de ceva, ştiu ce simt, ştiu că te admir. Păcat că nu-mi eşti frate! Am crezut c-am încetat de mult s-accept înţepătura dezamăgirii, dar uite din nou şi-a lăsat aplombic urma. Un amalgam de sentimente, de fiori bizari şi de temerare gânduri, inavuabile unele, ce-mi înceţoşează mintea şi mă face să plutesc printre imuabilele miliarde de particule de praf, prin zadarnicul fum de ţigară de la fumătoarea şcolii..acel fum pe care-ncerc a-l evita, dar înconjurat de aprigi fumători, nu prea. Privind în gol, privind prin tine. Acel tu, cu-aceeaşi deosebită privire, minunată gândire, acel tu insurect!

– Te-ai schimbat. Nu mai eşti ca la-nceput. Ştii, ca-nainte.

Ca la-nceputul cui, frate? Nu mă cunoşti, no one does, really. Nu mă las descoperit.

Nu tre’ să fiu acelaşi tot timpul, nu-mi place să stagnez, sunt diferit, o ştiu şi-mi place. E vremea ta acum de-a fi-nvăluit plenar de mizantropie, blazare. I’ve been there, I’ve felt that. Înţeleg. Te înţeleg. O lume plină de adulatori, fiecare pentru sine. O ţara împânzită de anagramaţi, incultură, da. Ţi se citeşte şi ţie dezamăgirea şi blazarea-n acvilină privire..

Da, cred şi eu că m-am schimbat. Mi-am contruit în juru-mi un zid de roşii cărămizi, mult prea înalt pentru a putea zări tu grădină de dincolo de el. Şi de ce asta? Deoarece prea multă lume a privit vegetaţia grădinii-mi interioare, otrăvind-o cu pesimismu-i, cu dispariţia lor din substanţele hrănitoare pentru fertilu-i pământ, cică, şi cu impasibilitatea-i-a lumii, da; fructele se stafidisera. Pân-am deschis complet ochii şi m-am cutremurat la gândurile biciuite de dubla austeritate specifică-mi.

Iar acum totu-i bine, fructele au un colorit minunat natural, florile-mprăstie ameţitoarea mireasmă. [să lăsăm un pic vrăjeala.]

Şi deoarece persoanele la care am ţinut cu-adevărat, deci de care m-am ataşat, au dispărut/distanţat complet din sinuoasa-mi viaţă ,m-au făcut s-adopt o defensivă atitudine, şi mai distantă. Evit să stau cu tine mult, să te cunosc mai bine ,c-o să dispari şi tu şi o să iau totul din nou de la zero. Un nou început mereu. Şi iar,şi iar,şi nu.

[Dar! Încă mai cred în tine şi sper să-ţi fie mai bine. Asta-i lumea-n care trăim, tre’ s-o luăm ca atare. Nu-ţi voi spune probabil nimic, rămân laconic, năzdravanule!]

Indiferenţa doare. Vrei să pari tare şi chiar reuşeşti, dar în sinea-ţi ştii ce-i mai bine pentru tine .Dar oricum, nu contează pentru tine, că dacă altuia nu-i place, ţie poate nu-ţi face. Dar tu invers, nu-i dai pace!

Aştept să fie bine, te admir şi cred în tine!