Creanga nucului bătran işi strigă surd existenţa, crăpându-se lentoric către apexul chelit de anotimpul rece. Sărutările reci şi pline de pasiune ale-nteleptului noiembrie-mi dau fiori, făcându-mă să păşesc totuşi intrepid mai departe pe drumul făr’ de consoartă, care suspină-ncet şi tăce.

În seara asta noiembrie moare. Şi eu, odată cu ea. O parte din mine se stinge uşor, adierea vântului rece ajutându-m-afabil să-mi sting lunară existenţa. Îmi cojesc camuflajul, un ritual la care mă supun, după cum ţi-am mai zis, lunar. Te iubesc şi te vreau, te doresc şi te iau, vreme!Tu, noiembrie, mă faci insensibilă bitch, ah!Tu mă faci să nu simţ, administrându-mi dozat în miligrame anestezice.

S-aş vrea, aş vrea un pic să mai rămâi .Să mă mai joc în incomensurabilul covor de uscate frunze, frunze ce făr’ de suflu şed acum, inerte. Să visez înotând prin ele, s-alerg hrănindu-mi trupul cu aerul rece şi auster de târzie toamnă. Să..să privesc clară luna cu ţine, noiembrie. Vreau din nou dulce să-mi mângâi biciuitii-mi roşii obraji , să mă faci să mă simţ iarăşi bine, a zâmbi repetitiv şi ingenuu să mă faci din nou, soptindu-mi printr-un vârtej de fum şi frunze palmate, sfaturi cum numa’ tu ştii, noiembrie. Să mă scald din nou în purificatoarea ploaie, să sar ca un arierat în plină sordidă stradă doar de bucuria ploii. E chiar atât de simplu! Să culeg din nou picături şi să le păstrez peste lungă impasibilă iarnă, concentrându-mi gândirea asupra lor şi făcându-le-n globuri multicolore şi dungi de fum a exploda. Şi uite aşa…

Mă vezi căzând şi te uiţi îndobitocit la neputinţa ta, indepărtandu-te tot mai mult..şi cad tot mai mult, afundându-mă-n tenebrul abis, int-un vertij făr’ de un temerar vis.